Adrian Nichifor, fiul lui Papuc şi al lui Gurbulea

Interviu cu omul de afaceri Leonid Nichifor

— Dle Nichifor, aveţi tot atât de multe arme ca şi fratele dvs., Adrian? Că doar sunteţi fraţi…

— Am fost fraţi. Spun cu fermitate la trecut despre acest lucru. Eu am plătit cu sânge ca să nu mai fim fraţi, deşi nu a fost uşor. Până la urmă, nu eu am comandat moartea lui, ci el pe a mea. Nu el m-a luat în businessul său, ci eu l-am luat. Nu el m-a poftit la masă, ci eu l-am poftit. Sunt două lucruri diametral opuse. În matematică se spune că două linii paralele oricum se întâlnesc. Noi, ca fraţi, am devenit două paralele care nu se vor intersecta niciodată.

— Dacă ar cădea în genunchi, v-ar promite şi v-ar ruga să-l iertaţi, ce aţi face?

— Nu că nu l-aş ierta, pentru că de mult am o atitudine aparte faţă de el, ca faţă de un om care nu reprezintă nimic pentru mine. Nu-i vorba de iertat, pentru că nu ar schimba absolut nimic în viaţa mea.

— A mai împuşcat el pe cineva?

— Se vehiculează multe versiuni şi crime despre care se spune că le-ar fi comis. Le cunoaşteţi din presă.

— V-a mărturisit vreodată că are această slăbiciune pentru crimă?

— Cum să-mi mărturisească dacă eu vedeam că o are? Nu ştiu cum să mă exprim, ca să mă înţelegeţi, deoarece astfel de lucruri, oricum, nu pot fi înţelese. Nu-i un secret că în jurul fiecărui om există o anumită energie. Cea negativă niciodată nu poate fi neutralizată. În viaţa noastră de până la 2005, luam mereu asupra mea energia sa negativă. Tot timpul, când făcea vreo prostie, mă străduiam să o acopăr. Dacă supăra vreun om, acela nu venea la dânsul, dar mă căuta pe mine, să-i dau explicaţii. Eu am plătit pentru toate prostiile pe care le-a făcut el şi pe care eu, nu intenţionat, dar din frăţie de sânge, le-am tolerat ani de zile.

— Dar cum era Adrian în copilărie?

— Când era mic, îl puneai pe un scaun şi el nu se mai dădea jos de acolo. Ori îi era frică, ori nu ştiu ce era cu el. Nu pot explica acest lucru. Este un moment pe care mi-l amintesc din copilărie. Mai târziu, când crescuse deja, avea o mare pasiune faţă de animale. Într-un timp, îmi amintesc acum, avea sute de iepuri. Spunea că vrea să facă afaceri cu ei. De multe ori am spus că el este tragedia familiei noastre, şi ea, această tragedie, nu este venită din întâmplare peste capul nostru. Astăzi nu-mi este frică să spun că este un produs al fostei guvernări comuniste, al MAI-ului şi al Procuraturii Generale de atunci. Unui om, când îi inspiri putere şi îi dai de înţeles că i se permite orice în viaţa asta, ajunge un focar de risc, de pericol pentru familia sa, dar şi pentru societate.

— Cum credeţi, de unde atâta pasiune pentru arme la unii oameni din preajma noastră?

— E un fel de prostie, care persistă în societatea noastră. Mi-ar plăcea să răspund la această întrebare cu o celebră replică dintr-un film rusesc. Vine un individ să cumpere o armă şi îl întreabă pe proprietar de unde are atâtea. Acela îi răspunde lejer: „Eho voinî”. Este actual de spus că, la acest capitol, situaţia de la noi este un ecou, o amprentă lăsată de perioada sovietică.

— Este bogat? Cum explicaţi faptul că avea mai multe arme chiar decât Voronin?

— Începând cu 2005, nu mai pot spune prin ce metode făcea banii. Poate a fost remunerat pentru diferite chestiuni, poate i s-a permis să facă mai mulţi bani. Nu ştiu. Până a mi se întâmpla acea tentativă de omor, în principiu, cunoşteam câţi bani are şi cum îi făcea, pentru că eu eram cel care administra afacerile.

— Dar de ce ar fi trebuit, în acele condiţii, să vă condamne la moarte?

— Probabil, chiar eu am fost cel care a accelerat condamnarea mea. Îmi amintesc, într-un moment, i-am spus că ar trebui să ne separăm. Am propus acest lucru pentru a avea mai multă libertate în activităţile noastre, deoarece nu puteam face nimic fără ca celălalt să fie afectat.

— Ştiţi câte arme deţinea Adrian Nichifor până în 2005?

— Vreo 7—8. Maximum 10. Atunci nu avea încă această manie a armelor. Erau doar arme de vânătoare.

— Aţi mers deseori împreună la vânătoare?

— Eu, de vreo 10 ani, sunt vegetarian şi nu mă interesează deloc vânătoarea.

— A fost sau nu demonstrat că Adrian Nichifor a comandat omorul dvs.?

— Dar cine să demonstreze? Justiţia? Personal am fost la ex-procurorul Gurbulea în cabinet, în calitate de victimă, după tentativa asupra mea. El mi-a spus: „Tu nu prieteneşti cu cei care trebuie”.

— După 2009, în condiţiile venirii noii guvernări în R. Moldova, credeţi că Adrian putea fi judecat?

— Putea fi oprit, ca să nu comită crima pe care a comis-o acum două săptămâni. Sigur, în lipsa unei condamnări, nu putea fi închis, dar s-ar fi putut lua cel puţin o atitudine faţă de el, ca să înţeleagă că nu-i este permis totul. Credeţi că, dacă s-a schimbat conducerea, el a înţeles că nu trebuie să mai facă prostii?

— Nu a încercat acum familia sa să vă găsească şi să vă roage să-l ajutaţi încă o dată?

— Cu ce pot să-l ajut? Ce pot face eu pentru dânsul? Pot să-i fac condiţii mai bune de detenţie? Cred că el şi fără mine are condiţii foarte bune. Nu cred că astăzi eu ar trebui să mă deranjez pentru el.

— Cum comentaţi declaraţia ministrului de Interne, Victor Catan, care a spus că Adrian şi-a negociat predarea?

— Să vă spun exact cum cred? O prostie a domnului ministru. Şi declaraţia, şi negocierea.

— Nu mai aveţi frică pentru propria dvs. viaţă, după ce a fost închis?

— Conştientizez că, posibil, şi acum sunt forţe care urmăresc lichidarea mea fizică. Deşi ar putea exista astfel de riscuri, eu nu umblu cu pază, cu bodyguarzi. Poate că fac o prostie, neavând grijă de securitatea mea, dar nu pot altfel. În viaţa mea, nu am avut şi nu am duşmani. Nu trişez când spun acest lucru. Chiar dacă aş pune toată Moldova într-un rând, nu voi găsi un om în ochii căruia să nu mă pot uita. Cred că nu există nicio persoană care mi-ar reproşa ceva. În schimb, şi spun cu regret acest lucru, sunt foarte multe persoane care au procedat foarte urât în raport cu  mine.

— Aţi fost acasă, la Grozeşti, prin sat?

— Nu. Din 2005, nu am mai fost pe acasă. Nu mai am „viză” de intrare de atunci. Ultima oară am fost la Grozeşti în decembrie 2005.

— Dar părinţii nu sunt acolo?

— Tata a decedat, iar mama a făcut singură alegerea. Argumentele şi cuvintele mele nu au putut concura, au fost cu mult mai slabe decât banii şi atitudinea ei faţă de el.

— Se zice că, atunci când a împuşcat, era într-o stare gravă de ebrietate. El bea mult?

— Nu ştiu. Până în 2005, nu era pasionat de alcool. Într-un fel, eram omul datorită căruia el se menţinea între anumite limite. Nu era ceva forţat. Cred că până atunci mai avea ceva omenesc în el.

— Dar ce avea de împărţit cu omul pe care l-a împuşcat?

— Probabil, nu avea nimic de împărţit. Aşa mă gândesc eu. Nu-l cunosc pe acest om. Nu l-am văzut niciodată. Este din alt sat, e mai mic decât mine. Cred că şi Adrian nu avea nimic de împărţit cu el.

— Avocatul lui Adrian spunea că va cere ca acesta să fie cercetat în stare de libertate. Aţi mai auzit despre astfel de situaţii când un asasin e cercetat la libertate?

— Am un răspuns foarte bun, este dintr-un banc rusesc. „Eto naşa rodina, sînok” (Aceasta este patria noastră, fiule – n.r. – în traducere din rusă). Suntem în spaţiul în care totul este posibil. Să vă dau un exemplu. Orice om din ţările fostei uniuni sovietice, nimerind într-o societate cu o viaţă normală, automat, se comportă altfel, multe lucruri nu şi le mai permite. Poate nu atât din frică, cât pentru faptul că apar în el nişte calităţi pe care ţi le conferă civilizaţia. Când revine acasă, odată ce trece frontiera, îi apare senzaţia că i se permite totul. Aşa-i şi în cazul lui Adrian, dar nu numai al lui. Eu nu cred că el este singurul de acest fel. Noi trăim într-o realitate dublă: omul ştie cum e corect, dar, ieşind în public, sau ajungând la putere, procedează absolut diferit.

— Credeţi că banii l-au stricat pe Adrian?

— Nu banii. Protecţia de care a beneficiat întotdeauna. Relaţia sa cu oameni cu funcţii înalte în stat. Dar, nimic nu e veşnic. Toţi sunt muritori. Chiar şi cei mai puternici oameni, care şi-au dorit să trăiască veşnic, au murit într-o noapte. Banii fac istorie doar pentru perioada în care eşti la guvernare, dar cu timpul adevărul iese la suprafaţă. Asta nu a înţeles Voronin, care va fi bătut în fund de istorie cât va exista istoria.

— Când credeţi că a avut loc ruptura? Când, dintr-un copil cuminte, s-a transformat într-un presupus criminal?

— Probabil, fisura s-a produs în barbarii ’90, când i-au fost insuflate anumite lucruri. Ruptura, însă, a avut loc în 2005, când şi-a permis orice. Mulţi au trecut prin criza de la începutul anilor ’90. Unii, oameni cu destin şi caracter, au rămas deseori în umbră, nefiind văzuţi şi promovaţi. Acest lucru s-a întâmplat deoarece astfel de persoane prezintă un pericol pentru cei fără destin şi fără caracter.

— Continuaţi să activaţi în business?

— Nu activez. Practic, nu am nimic. După tentativa de omor, am fost deposedat de tot ce am avut. Acum, mai mult, cred că nu mai pot activa aici. Am trecut toate instanţele din ţară, încercând să demonstrez că au fost falsificate acte juridice, fiind încălcată legea în raport cu mine. Peste tot am fost pus în incapacitatea de a mă mai mişca. Tot dezastrul la care am fost supus eu şi familia mea este foarte greu de suportat, fizic, dar şi moral. Deşi, s-ar părea, nu am rezistat cum ar fi trebuit, eu, totuşi, mă împac cu gândul că nu m-am frânt, că nu am făcut vreo prostie.

— Cum anume aţi fost terorizat?

— Soţia mea a fost ameninţată cu arma la cap. A fost fugărită din Moldova. A plecat cu doi copii, fără bagaje. Apartamentul mi-a fost furat în întregime, până şi parfumul din baie a fost luat. Pe urmă, a fost acea tentativă de omor. După ce am rămas, totuşi, în viaţă, a fost falsificat buletinul meu de identitate, după care am fost deposedat de cota-parte din toate afacerile. Până acum, dosarele stau nedocumentate în Procuratura mun. Chişinău.

— După schimbarea din 29 iulie 2009, se mişcă sau nu lucrurile din loc? Încearcă cineva să se lămurească cu aceste dosare şi să facă dreptate?

— Să fim serioşi…

— Veţi încerca, până la urmă, să vă reîntregiţi familia aici, în Moldova?

— Faceţi glume? Cine-mi garantează mie că nu se va întâmpla nimic cu ei? Procuratura Generală nu a făcut nimic. Trebuia să ia o atitudine faţă de aceste crime, dar nu a luat-o. MAI, fosta şi actuala guvernare, cineva trebuie să reacţioneze. Dar când?

— Aţi făcut vreun demers în justiţie de când a venit noua guvernare?

— Am făcut şi demersuri, şi plângeri, dar toate au rămas fără răspuns.

— Cum a fost să faceţi afaceri în perioada comunistă?

— Cât ţine de afaceri, cel mai odios dintre cele făcute de comunişti este faptul că au dat de înţeles, prin diferite metode, că judecătorii pot face orice, fără a fi pedepsiţi. În cel mai rău caz, va plăti oricum Guvernul, din banii tuturor, atunci când cazul va ajunge la CEDO. Comuniştii au infiltrat foarte bine în conştiinţa celor mai puţin cinstiţi că pot face orice. Mulţi s-au şi folosit de aceasta. Din această cauză, astăzi, mulţi nu înţeleg de ce spun că această crimă, comisă de Adrian, este produsul fostei guvernări. Răspunsul este foarte simplu. Omul a făcut acest pas deoarece a pierdut simţul răspunderii. Pe Adrian, aşa cum este el în prezent, l-au creat Gurbulea şi Papuc. Nimeni nu s-a gândit la consecinţe şi de ce acesta îşi permite de Anul Nou să facă canonadă cu trageri de armă, să împuşte vaca vecinului, dintr-o supărare.

— Ministrul Papuc ştia că Adrian Nichifor este deţinătorul celor mai multe arme în R. Moldova?

— Indiscutabil. Cum credeţi că a obţinut legitimaţiile? Ştiţi cum a scăpat Adrian de răspundere pentru omorul poliţistului de la Bălţi cu arma sa? Datorită faptului că nu era semnătura lui în registrul de primire a legitimaţiei de port-armă. Într-adevăr, nu semnase, iar acest lucru a fost posibil deoarece existau dealeri de-ai lui Papuc, pe care puteai să-i suni oricând şi să faci comandă de o armă. Un oarecare Scafaru, responsabil din cadrul MAI, se ocupa pentru Adrian de toate actele şi de procesul de înregistrare a armelor. Cătuşele care mi-au fost puse pe mâini atunci când a organizat atentatul asupra mea îi fuseseră dăruite lui Adrian de către acest Scafaru, la o zi de naştere. Am fost martor atunci când le-a primit, erau specifice, nu mai ştiu din ce făcute.

— Cine a fost găsit vinovat pentru acea tentativă de omor?

— Un oarecare Ruslan Stăvilă a fost condamnat la 8 ani de închisoare, dar nu pentru tentativă de omor, ci pentru tâlhărie. Ca să-l scape pe Adrian, Procuratura Generală, mai concret, controversatul procuror Gheorghe Murguleţ, care era atunci şeful Direcţiei de control al urmăririi penale în organele centrale ale MAI şi serviciul vamal, a ordonat să fie recalificat dosarul. Având ulterior toată libertatea, Adrian, împreună cu un oarecare Viorel Istrati, un alt controversat om de afaceri, au început un business comun cu nişte firme fantomă, cel puţin aşa figurează într-o listă la CCCEC. Anume cu o astfel de firmă, „Lanvitr”, au pretins ei atunci că vor să ia credit de la VictoriaBanc, simulând acea tentativă de luare de mită şi înlăturându-l astfel de la conducere pe Victor Ţurcanu.

— Dar cum fusese posibilă recalificarea dosarului din omor în tâlhărie?

— Iniţial, dosarul a fost pornit pe tentativă de omor, nici nu era posibil altfel, pentru că eram mai mult mort decât viu. Chipurile, loviturile le-aş fi primit în timpul atacului tâlhăresc îndreptat spre deposedarea mea de bunuri. Cătuşele nu au prea fost observate atunci. În momentul în care Adrian a început să figureze în dosar, pentru că suspecţii au divulgat numele lui şi suma cu care fuseseră răsplătiţi, a fost dată o comandă de sus şi cei reţinuţi au fost eliberaţi, după care au fugit peste hotare. Abia peste un timp, unul dintre ei a fost prins şi adus în Moldova. Când a reînviat dosarul, odată cu extrădarea lui Istrati, Adrian nu mai figura şi, respectiv, nu se mai putea pune problema omorului. Dar nu sunt atât de importanţi aceşti indivizi, mai important e cine a comandat această faptă.

— Din dosar, reiese că aţi fost victima unei tâlhării?

— Ce fel de tâlhărie poate fi, nu prea înţeleg. Ei m-au atacat în scara blocului, după atac pierzându-mi cunoştinţa. Nu ştiu cum, m-au legat, mi-au pus cătuşe şi m-au dus într-un subsol, la un garaj. Dacă era tâlhărie, îmi luau de prin buzunare ce le trebuia şi nu mă mai duceau hăt în subsol.

— Cum comentaţi afirmaţia avocatului lui Adrian precum că acesta nu are nici un dosar penal?

— Cu certitudine, nu este adevărat. Chiar dacă în dosar nu s-a făcut nimic sau dacă acesta a fost scos de pe rol, informaţia a plecat la Centrul de Evidenţă a Populaţiei şi Informaţie Operativă al MAI şi este suficient ca acestuia să-i fie retras dreptul de port-armă sau să se pună sub semnul întrebării anumite caracteristici necesare proprietarului armei.

— Veţi insista ca aceste dosare să ajungă să fie judecate şi să se afle adevărul?

— Care este rostul? Satisfacţie de la victoria cu orice preţ nu există. Probabil, avocata, Ana Ursachi, va insista mai mult decât mine.

— De ce, totuşi, reveniţi în Moldova, odată ce aveţi cetăţenia altui stat?

— Dar de ce ar fi trebuit să plec? Trebuia, până azi, să stau sub pat şi să mă tem şi de umbra mea? Nu vreau să spun că sunt cel mai puternic om şi că nu mă tem de nimic. Mi-i teamă pentru copiii mei. Omului poţi să-i iei totul, dar nu-i poţi lua şi dirija sufletul. N-am vrut să fug ca un laş, de frică. Acesta-i destinul.

— Cum aţi depăşit frica?

— Frica pătrunde în toată fiinţa. Nu ştiu ce am făcut. Probabil, nimic special. În locul fricii, peste un timp, a venit dorinţa de a lupta, pentru că au fost expuşi pericolului, fiind ameninţaţi, toţi oamenii dragi din preajma mea.

— Dar cum ar fi acum să faceţi afaceri în Moldova?

— Probabil, aş face şi eu la fel ca toată lumea, că doar toţi moldovenii fac afaceri. Îmi plac lozincile noii guvernări, dar de la acestea şi până la fapte e foarte greu de ajuns.

— Ştiţi cine administrează acum afacerile dvs.?

— La el au trecut toate, dar cu cine colaborează nu am idee. Se vorbeşte că el este sponsorul principal al Regimentului „Fulger”. Ce alte descifrări vă mai trebuie, în acest caz?

— Credeţi că, în aceste condiţii, „fraţii” de la  „Fulger” depun eforturi ca să-l salveze?

— Dar oare nu se vede? Este o zicală: mulţi se uită, puţini văd. Aţi observat, probabil, când a fost adus în sala de judecată, cu gluga pe cap, ofiţerul care era lângă dânsul s-a aplecat „cu respect” şi, probabil, l-a întrebat ce vrea. Sunt momente care nu trebuie descifrate.

— Ce aţi făcut pe 7 aprilie 2009?

— Eram în piaţă. Stăteam paşnic. Chiar am aşteptat să fiu luat de poliţie. Prietenii mei au fost arestaţi, eu fiind ocolit, nu ştiu de ce. Probabil, s-o fi gândit că sunt sătui să aibă probleme cu mine.

— Dar cum vi se pare viaţa de după alegeri?

— Tare mă revoltă faptul că, votând, toţi aşteaptă să vină respectivul şi să le rezolve problemele. Extraordinar! Îl votează pe cel care promite mai multe prostii. Eu nu vreau ca cel căruia i-am dat votul meu să vină să-mi măture prin casă sau să-mi dea ceva gratis. Vreau să-mi creeze condiţii ca să mă simt liber şi în siguranţă în ţara asta. E o aberaţie, dar poate ar fi bine să fie votată o lege prin care ar fi pedepsit violul politic, când de dragul votului se promit multe şi nu se îndeplinesc?

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, T.E., A.G.